Alienarea parentală este un subiect care a atras atenția nu doar a specialiștilor din domeniul sănătății mintale, ci și a celor din domeniul juridic. Acest termen, introdus pentru prima dată de Richard Gardner în anii '80 (Gardner, 1985), face referire la un proces prin care un copil devine înstrăinat de un părinte ca rezultat al acțiunilor deliberate ale celuilalt părinte.
Potrivit legislației în vigoare, interesul superior al copilului trebuie să fie prioritatea principală în orice proceduri legate de copii. Conform Articolului 3 al Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului (1989), toate acțiunile și deciziile care îi afectează pe copii trebuie să aibă ca scop principal interesul superior al acestora.
Alienarea parentală poate avea un impact profund asupra bunăstării emoționale și psihologice a unui copil și, prin urmare, poate fi considerată contrară acestui principiu de bază. Cu toate acestea, alienarea parentală nu este explicit menționată în legea românească, iar jurisprudența este încă în dezvoltare în această privință.
Din perspectiva unui avocat, este esențial să fie conștient de posibilitatea alienării parentale și să înțeleagă cum să o identifice și să o abordeze în instanță. În acest context, jurisprudența internațională poate fi un ghid util.
De exemplu, în cazul "V v B" (2004) din Anglia, instanța a recunoscut existența alienării parentale și a decis că în cazurile în care există dovezi clare de alienare parentală, aceasta trebuie abordată în mod decisiv. Acest lucru poate include schimbarea custodiei copilului sau accesul la terapie pentru copil și părinți.
În același timp, este important să subliniem că acuzațiile de alienare parentală nu ar trebui să fie folosite ca un instrument de manipulare în instanță. Falsificarea alienării parentale, așa cum a fost ilustrat în cazul "H v H" (2005) din Canada, este o strategie periculoasă care poate avea consecințe grave atât pentru părinți, cât și pentru copii.
Din perspectiva juridică, alienarea parentală este un teren dificil de navigat. Este necesar un amestec de cunoștințe psihologice și juridice, precum și o înțelegere aprofundată a specificității fiecărui caz. Dacă suspectați că sunteți victima alienării parentale, este recomandat să consultați un avocat specializat în dreptul familiei care este familiarizat cu această problemă.
Sursa privind alienarea parentală poate veni și din înțelegerea pe care avocatul o are asupra rolului psihologiei în procedurile juridice. Cum arată Codul de procedură civilă instanțele au posibilitatea de a dispune efectuarea unei expertize psihiatrice sau psihologice pentru a evalua starea de bine a copilului. În cazurile în care există suspiciuni de alienare parentală, avocatul poate solicita astfel de evaluări pentru a aduce dovezi concrete în instanță.
În plus, în lumina Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile, există posibilitatea de a solicita sprijinul organizațiilor neguvernamentale specializate în protecția drepturilor copilului. Acestea pot furniza consiliere și pot ajuta la facilitarea comunicării între copil și părintele înstrăinat.
Chiar dacă legislația română nu abordează în mod explicit alienarea parentală, există mecanisme juridice care pot fi utilizate pentru a o combate. Avocații specializați în dreptul familiei pot folosi aceste instrumente pentru a proteja interesele clienților lor și pentru a asigura că toate părțile implicate - în special copiii - sunt tratate cu echitate și respect.
În încheiere, este important de reamintit că alienarea parentală este o problemă complexă care necesită o abordare atentă și echilibrată. Avocatul joacă un rol crucial în acest proces, oferind nu doar expertiză juridică, ci și o perspectivă empatetică și înțelegătoare a situației.
Bibliografie:
- Gardner, R. A. (1985). Recent trends in divorce and custody litigation. Academy Forum, 29(2), 3-7.
- Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, Articolul 3, (1989).
- Codul de procedură civilă.
- Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile.
- Cazul "V v B", (2004), Marea Britanie.
- Cazul "H v H", (2005), Canada.
